EDITORIAL
Unirea ecou dăunător al trecutului

 Unirei, piratată la greu…

Unioniștii operează cu eșafodajul argumentativ izvorât dintr-o interpretare simplistă a istoriei și făcând abstracție totală de conjunctura geopolitică.

Mai grav, exponenții curentului unionist de azi fac abstracție de cel puțin două realități fundamentale, care arată diferențele insurmontabile dintre perioada de acum 100 de ani și cea de azi. Știm bine că în urma Primului Război Mondial și a prăbușirii a trei imperii continentale, Rus, Otoman și Austro-Ungar, au avut loc marile schimbări geopolitice de la acea dată, inclusiv apariția României Mari. Spre deosebire de acea epocă istorică, de această dată marii trăgători de sfori ai politicii internaționale nu stimulează crearea unor state-națiune în defavoarea fostelor imperii continentale, ci destructurarea lor în avantajul regionalizării Europei. Trecerea de la „Europa națiunilor” la „Europa regiunilor” este un proces de inspirație germană, drapat cu o mască europeană, căreia caută să i se opună din răsputeri naționaliștii din Vestul Europei,  suveraniștii sau curente politice antisistem.Însă  regionalizarea Europei rămâne a fi printre prioritățile de prim ordin ale birocrației europene. În aceste condiții, ar fi să ne întrebăm de ce unioniștii închid ochii la noua realitate dramatică și se iluzionează că proiectul refacerii României Mari ar fi unul pe placul marilor centre de putere din exteriorul României?

Poate oare o clasă politică românească, care a cedat suveranitatea națională în favoarea „partenerilor strategici” occidentali și a pierdut orice urmă de onoare, spirit de sacrificiu și demnitate, să genereze un „proiect de țară” cu pretenții de refacere a României interbelice? Oare guvernul de la București are libertatea de acțiune, necesară realizării unui astfel de proiect? Oare nu centrele de influență de peste ocean fac și desfac toate jocurile politice și economice de la București? Iar gesturile timide și stângace de a articula cele mai modeste mesaje de dezacord oare nu sunt curmate în doi timpi și trei mișcări de către oficialii de la Bruxelles și Washington? Oare încă nu s-a înțeles adevărul atât de profund și dureros formulat de către economistul român Ilie Șerbănescu, care demonstrează cu argumente imbatabile faptul că România a devenit „o colonie la periferia Europei”? Oare o Românie colonizată, manelizată, vidată de întreaga ei substanță axiologică ar avea ceva de oferit? Oare nu marile corporații transnaționale taie și spânzură după bunul lor plac în România de azi?

 

Nu cumva un Băsescu are aerul de persoană capabilă de o misiune istorică majoră? După ce insul cu pricina a lucrat de zor la aservirea politică, economică și militară a României cercurilor ce se ascund în spatele SUA, infestând grav atmosfera din spațiul public românesc, iată-l parașutat dincoace de Prut cu o nouă misiune, cea a unui ”proiect de țară”.  Insul s-a apucat cu sârg să ”strice aerul” și în mediul politic moldovenesc. ”Băsesc, deci exist”, ar zice într-un astfel de caz Tudor Arghezi în stilul său acid, parafrazând celebrul adagiu cartezian. Altfel zis, marinarul a piratat idealul Unirii ca zestre istorică și l-a transformat într-un vehicul-capcană.

S-au gândit măcar o clipă unioniștii de pe ambele maluri ale Prutului că forțarea lucrurilor ar putea avea efecte catastrofale atât pentru România, cât și pentru Republica Moldova? De fapt, o eventuală unire ar putea fi un preludiu al destrămării Statului Român, al iugoslavizării sau balcanizării lui. Ca să folosim o expresie în vogă, în mod conștient sau inconștient, unioniștii ne oferă un măr otrăvit, care ar putea dinamita din interior Statul Român. Oare nu are România destule probleme în Ardeal, cu bine cunoscutele tendințe autonomiste și chiar secesioniste, iredentiste?  Mai are oare nevoie Bucureștiul de alte enclave care să mineze temelia statului, gata să explodeze în orice moment? În aceste condiții, e chiar atât de dificil să se priceapă că unirea poate deveni un catalizator al separatismului, cu efect de tsunami, atât în vestul, cât și estul țării? Și dacă da, este bine să nu se uite expresia lui Petre Țuțea, care la un moment dat spunea că ”România fără Transilvania este o monstruozitate geografică”.  Aici s-ar potrivi proverbul ”Nu da vrabia din mână pe cioara de pe gard”. Sau, altfel zis, nu te lăsa sedus de ceea ce ai putea obține în plus. Mai bine caută să menții ceea ce deja ai. Prin urmare, păstrarea independenței Republicii Moldova este concomitent în interesul ambelor state.

Oare se ține cont de faptul că în Republica Moldova există pături largi ale populației, ostile României? Are nevoie România de un ”arc peste Carpați”, o joncțiune între secui și găgăuzi, bulgari, ucraineni, ruși, dar și mulți români (care se autoidentifică drept moldoveni)? Au auzit oare unioniștii de pretutindeni despre Legea Nr. 334 din 23.12.1994 ”Privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri)”? Iată ce stabilește articolul 1 (4) al acestei legi: ”În cazul schimbării statutului  Republicii  Moldova ca stat independent poporul Găgăuziei are dreptul la autodeterminare externă”. Va dori regiunea autonomă găgăuză să se autoproclame republică independentă, fiind recunoscută instantaneu cel puțin de către Rusia și Turcia, sau va prefera să devină direct, fără etape intermediare, parte a unuia dintre cele două state, contează mai puțin. Cea ce e de reținut cu grijă e faptul că în timp ce mai multe țări din Vestul Europei se confruntă cu fenomenul secesionismului, precum Spania, Italia, Marea Britanie, de ce s-ar crede că în cazul României lucrurile vor sta altfel?

Acum, în era religiei drepturilor omului și a stimulării artificiale a procesului de regionalizare a fostelor state-națiune din UE, care și-au cedat suveranitatea națională în favoarea structurii supranaționale de la Bruxelles, ar fi o naivitate sinucigașă să se spere că Statul Român și-ar putea permite luxul unor acțiuni în forță de suprimare a unor astfel de manifestări. A nu se uita nici faptul că în cadrul UE fostele frontiere de stat au devenit unele mai curând convenționale, administrative. Și nu este vorba doar despre ”bomba găgăuză”,  care ar putea fi plasată la temelia României. Procesul de dinamitare din interior s-ar extinde și asupra raionului Taraclia populat cu preponderență de către minoritatea bulgară, dar și asupra unei zone vaste de localități din nordul țării, unde locuiește o numeroasă minoritate ucraineană. Dacă e să mai punem la socoteală faptul că și o parte considerabilă a populației românofone este mai mult decât rezervată față de proiectul României Mari, putem susține fără nici o exagerare că cei care agită ideea unirii împing în interiorul țării mai multe butoaie cu pulbere, gata să arunce în aer întreaga construcție statală. S-a gândit cineva din tabăra unionistă măcar o clipă care ar putea fi reacția, de altfel, lesne de prevăzut, a unei serii întregi de țări din jurul ei, în cazul realizării acestui scenariu? Aici ar fi de menționat cel puțin următoare state: Rusia, Turcia, Ucraina, Ungaria și Bulgaria. Dacă se mizează cumva pe sprijinul american, e suficient să ne amintim cât de util a fost acesta în cazul Georgiei anului 2008 sau al Ucrainei anului 2014.

Și dacă lucrurile stau așa, de ce atunci atâta vâlvă și tărăboi cu prilejul centenarului Marii Uniri? E simplu. Revenim, unionismul ține de zona iraționalului, de reprezentări și proiecții rupte de orice urmă a unei analize profunde. Miturile care prezintă poporul drept făuritor al propriului destin își fac din plin efectul.

Așa se face că dinspre București actuala Republică Moldova apare ca un teritoriu recuperabil, în timp ce de fapt aci trăiesc oameni, o societate cu toate împlinirile și eșecurile ei, similară cu cea  românească, și totuși diferită. De această realitate pot face abstracție doar niște entuziaști naivi și irecuperabili sau niște mercenari tocmiți să incendieze întreaga regiune.

Și până la urmă, dacă oamenii care formează societatea moldovenească vor să fie un stat independent, să se autoguverneze, care e problema Bucureștiului? De ce acest ton de mentor, aceste aere de superioritate, aceste nesfârșite lecții televizate, cu domni spilcuiți și unși cu toate alifiile, care perorează plini de savantlâc despre ”chestiunea Basarabiei”? Oare n-ar fi cazul să le amintim acestor experți dornici să ne fericească despre expresia în limba atât de dragă sufletului lor de atlantiști și euroentuziaști,  engleza, ”How I can help you?” (”Cum aș putea să vă ajut?”)? Adică, un om educat, înainte de a-și oferi cuiva serviciile, se interesează dacă acesta are nevoie de ele și cum anume. Asta ține de tact și bună creștere. În relația dintre București și Chișinău nu e diferit. România ar trebui să ajute Republica Moldova în măsura în care îi este cerut acest ajutor. Asta și pentru că vorba veche zice:avocatul nepoftit este bun de pălmuit.

Autor

Patriotism

Portal analitic-informational

Articole asemanatoare